Pagini

Spusele lui Budha:“Nu credeţi în buna credinţă a tradiţiilor, chiar dacă datează de generaţii şi sunt larg răspândite. Nu credeţi un lucru numai pentru că mulţi alţii vorbesc despre el. Nu credeţi în bunele intenţii ale înţelepţilor din vremurile trecute. Nu credeţi în ceea ce v-aţi imaginat, sugestionându-vă că un zeu a fost sursa voastră de inspiraţie. Nu credeţi în autoritatea maeştrilor şi a preoţilor. După ce examinaţi totul, credeţi numai în ceea ce aţi verificat şi experimentat singuri şi consideraţi a fi rezonabil după felul vostru de a fi.”

duminică, 22 martie 2015

Fenomene interesante si paranormal- Calatorii in timp










Pentru fiinţele umane ce se află la adâncime în peşteri survin anumite anomalii temporale

Un fapt deja recunoscut în lumea științifică este acela că percepția timpului este diferită în măruntaiele Pământului. Pe măsură ce pătrundem mai adânc, kilometru după kilometru, spre centrul planetei noastre, funcțiile vitale ale organismului încetinesc, iar influența astrelor care ne ritmează orele și zilele se atenuează și ea. Aceasta este și opinia savantului Michel Siffre. El consideră că metabolismul uman este în mod cert influențat pe parcursul unei zile petrecute în adâncul Pământului, căci acolo timpul curge mai încet decât la suprafață. Este de netăgăduit că, în adâncul Pământului, așa cum multe tradiții ne confirmă, se produc diverse miracole. Astfel, dualașii, un trib african, cred că peșterile au proprietatea de a regenera trupul uman. Etnologul Paul Chantenet a asistat la mai multe expediții subterane ale acestui trib. Bolnavul, uneori chiar muribundul, este dus de-a lungul galeriilor mustind de apă, în profunzimile Pământului, până la o încăpere subterană, unde acesta intră până la gât în argilă moale.

El este lăsat acolo pe parcursul a două zile, izolat, fără hrană, în întuneric. S-a constatat că în unul din două cazuri, bolnavul se vindeca.
Persoanele rămase captive sau izolate sub pământ în urma unor alunecări de teren au revenit la suprafaţă într-o stare mai bună de sănătate decât înainte! Dagmar Fernsfield, un savant american care a efectuat un studiu asupra sportivilor și speologilor, a ajuns la aceeași concluzie. Persoanele rămase captive sub pământ şi deci izolate de lume în urma unei alunecări de teren au revenit la suprafață într-o stare de sănătate mai bună decât înainte. Problemele osoase, de circulație sanguină dispar ca prin farmec. Speologul englez Waltham a scăpat, de exemplu, de un reumatism articular de origine infecțioasă.

Conform cercetărilor lui Fernsfield, țesuturile musculare și osoase ale sportivilor care erau și speologi prezentau mai puține semne de îmbătrânire.
Dar tradițiile antice merg și mai departe: uneori , curgerea timpului este pur și simplu oprită în profunzimile peșterilor Pământului. Să trecem în revistă câteva astfel de mărturii.
După anticul Pausanias, Epimenide din Creta a intrat într-o zi într-o grotă pentru a dormi. Nu s-a mai trezit decât… 40 de ani mai târziu!
Versiunea lui Diogene Laertius din „Viețile și doctrinele filosofilor“ (I, 109) despre același eveniment este chiar mai uimitoare.

 

Epimenide a fost trimis într-o zi pe câmp de către tatăl său, pentru a găsi o oaie pierdută. Pe la prânz, el s-a abătut de la căutarea sa și s-a adăpostit într-o grotă, unde a adormit timp de 57 de ani! Trezindu-se, el a continuat să caute oaia, crezând că a dormit doar puțin. Negăsind-o, a mers la ogorul familiei, cu intenția de a-l găsi pe tatăl său. Mare i-a fost uimirea descoperind că totul se schimbase și că pământul tatălui său aparținea acum altcuiva! El s-a întors în cetate într-o stare de perplexitate. Acolo, intrând în locuința familiei, a găsit niște oameni necunoscuţi, care l-au întrebat cine era. Abia atunci l-a recunoscut pe fratele său mai mic, care acum era deja bătrân, şi a aflat de la acesta despre lunga sa dispariție. Apoi a fost recunoscut și de mai mulţi locuitori din orașul său pe care-i lăsase copilandri şi care îmbătrâniseră foarte mult. Vestea s-a răspândit în întreaga Grecie, iar Epimenide a fost considerat de toţi ca fiind grecul cel mai iubit de către zei.

Povestea celor şapte adormiţi

În anul 250, în timpul unui val de persecuții asupra creștinilor, șapte tineri s-au refugiat într-o peșteră, aproape de Efes. Ei au dormit acolo un somn profund timp de… 200 de ani! Sub domnia lui Teodosius, în anul 450, ei s-au trezit, crezând că tot ce au făcut a fost să doarmă foarte bine. Dar, intrând în Efes, au observat numeroasele schimbări care afectaseră orașul. Uimiți, punând întrebări în stânga și în dreapta ca să afle şi să înţeleagă ce se petrecuse, vizitatorii cei stranii au fost rapid remarcați de locuitorii din Efes. Aceștia au fost duși în fața episcopului.
Cei șapte tineri, care nu îmbătrâniseră deloc din momentul în care au adormit în peşteră, i-au povestit aventura patriarhului, apoi împăratului, lăsându-i cu gura căscată pe toți cei care îi ascultau. Chiar și Coranul, în sura a XVII-a, intitulată Peștera, amintește de această întâmplare. Dar în acest text sacru, cei șapte tineri au petrecut 309 ani în peșteră. Coranulprecizează că aceștia au adormit adânc şi că „Dacă, pe neașteptate, i-ai vedea în această stare, te-ai întoarce și ai fugi, fiind cuprins de spaimă” (Coran, XVII, 17).

Calatorie de 2 ani in timp

Dieter Kersting, un agent de schimb, în vârstă de 44 ani, din Germania, a dispărut într-o zi printr-o uşă rotativă, petrecând doi ani într-o lume paralelă, unde timpul nu avea niciun înţeles şi totul părea straniu. A reapărut în noiembrie 1993, fiind găsit în toiul nopţii, plimbându-se de-a lungul unei artere foarte aglomerate. La început, poliţiştii au fost şocaţi de înfăţişarea sa şi de limba neînţeleasă pe care o vorbea. Convinşi că este un psihopat, doctorii i-au administrat un sedativ.
Calmat, agentul de schimb din Frankfurt, Germania, a descris câteva etape ale călătoriei sale într-o altă lume. Helmut Stein, medicul care s-a ocupat de caz, spunea:„Există universuri paralele şi acest om aduce încă o dovadă asupra acestei realităţi. Nu putem încă explica fenomenul, dar lumi ciudate, necunoscute nouă, există alături de a noastră. Şi, uneori, din motive pe care nu le putem deocamdată înţelege, uşile se deschid, permiţând oamenilor să pătrundă.”

Dieter Kiersting a dispărut la 27 februarie 1991, în timp ce mergea la slujbă, printr-o uşă rotativă. După câteva săptămâni de cercetare, poliţia a declarat că „nu există nicio explicaţie pentru dispariţia d-lui Kersting dar, cu siguranţă, nu este vorba despre o glumă proastă”.
La începutul cercetărilor, dr. Stein era sceptic, dar după ce l-a ascultat, a început să se convingă că spune adevărul. Deşi erau lipsuri uriaşe în memoria sa, descrierea lumii în care trăise doi ani nu avea nicio legătură cu Pământul. Conform povestirii sale, totul era negru şi, la început, a avut o senzaţie de cădere. Apoi, Kersting nu-şi mai amintea ce s-a petrecut mai departe. Însă, brusc, a ajuns pe o stradă aglomerată, într-un oraş unde caii şi boii trăgeau căruţele în formă de ou şi zeci de mii de oameni se deplasau dintr-o parte în alta a străzii, răcnind ceva într-o limbă pe care el nu o înţelegea, fiind deosebit de violenţi: se atacau unii pe alţii cu cuţite şi arme şi chiar dacă existau victime, nimeni nu părea să sufere şi nimeni nu murea. Kersting a mai vorbit despre nişte sunete şi umbre care păreau a fi entităţi. Însă, când i s-au cerut alte explicaţii, deodată a intrat într-o stare de agitaţie şi tulburare, s-a speriat şi a început să ţipe…

Deşi trecuseră doi ani, Dieter insista că timpul stătuse pe loc, iar Dr. Stein specula ideea că pacientul său ar fi intrat într-o lume în care trecutul, prezentul şi viitorul se petreceau simultan (se percepeau în simultaneitate), fără a exista o desfăşurare secvenţială, o progresie a timpului…„Experienţa acestui om ar putea să ne schimbe fundamental concepţia despre realitate şi existenţă pentru totdeauna”, declară el.

Gnomii – piticii enigmatici subpământeni

Legendari şi totuşi atât de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca să le împărtăşească minunatele lor secrete metalurgice…
În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate o serie de cazuri deosebite, cele ale piticilor subpământeni, atât în Europa cât şi în celelalte colţuri ale lumii. Tradiţiile multor popoare – din care menţionăm legendarele triburi indiene din cele două Americi, saga-urile scandinave, mitologiile saxone, slave, scoţiene, dar mai ales cele irlandeze – au afirmat în mod repetat existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pământ. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpânind procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite. De asemenea, erau maeştri neîntrecuţi în extragerea şi rafinarea foarte eficientă a piritelor şi conglomeratelor metalifere. Se spune chiar că toţi marii conducători şi eroi ai epocii de după Hristos, cum ar fi Arthur, Siegfried şi Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpământeni. Se pare că acelea erau vremuri îndepărtate, în care oamenii şi gnomi trăiau într-o relativă pace. Mai apoi piticii au început să fie vânaţi şi exploataţi ca nişte animale, fapt care a dus la o treptată retragere a lor în lumea de sub pământ.

Totuşi, apariţii sporadice au mai avut loc, însă rare şi nu toate cu un deznodământ fericit. De pildă, în anul 1138 d.H, călugării unei mănăstiri din Germania de Sud au dat peste un astfel de gnom care se ascundea în pivniţa lor de alimente. Gnomii nu au o înfăţişare prea atrăgătoare: foarte scunzi, îndesaţi, butucănoşi, cu pielea brună, aproape neagră (deoarece trăiesc mereu într-un mediu întunecat, subpământean), cu părul şi bărbile încâlcite, având maxilarul proeminent şi capul puţin ţuguiat, pielea foarte groasă şi zbârcită, dar braţele puternice şi o iuţeală în deplasare greu de închipuit, ei sunt fiinţe catalogate în general ca neprietenoase, dure, necomunicative. Este lesne de înţeles, deci, că acei călugări priveau arătarea cu un fel de spaimă. Gnomul nu vorbea nicio limbă, refuzând să comunice chiar şi prin semne. Exasperaţi, călugării l-au adus înapoi în pivniţă; lăsat liber, piticul s-a repezit la unul din zidurile încăperii, a scos o piatră cubică din el şi a dispărut în tunelul astfel creat. Toate acestea s-au petrecut foarte repede şi nimeni nu a putut să intervină sau să-l oprească; în plus, gaura din perete era mult prea îngustă pentru statura unui om.

Speriaţi şi confundându-l cu diavolul, călugării au zidit imediat tunelul şi faptul ar fi fost uitat probabil pentru totdeauna dacă nu ar fi fost menţionat în scris de unul dintre martori.

Oamenii verzi
Un băiat şi o fată dintr-o altă dimensiune spaţio-temporală bulversează înţelegerea şi cunoştinţele oamenilor din Spania secolului trecut. Noroc că Inchiziţia îşi încheiase veacul!
În vara anului 1887, nişte ţărani ce lucrau câmpul de lângă satul Banjos (Spania) au observat ieşind dintr-o pivniţă părăsită doi copii, un băiat şi o fată; ceea ce era izbitor la aceştia era culoarea verde a pielii celor doi copii (precum frunzele copacilor), cât şi îmbrăcămintea lor, curioasă nu doar în ceea ce privea croiala, dar şi ca textură, materialul fiind cu totul străin de ceea ce se ştia până atunci. În plus, atât fata cât şi băiatul vorbeau într-o limbă total necunoscută.
Este lesne de înţeles că un asemenea eveniment s-a răspândit ca fulgerul în ţară; din păcate, nici lingviştii chemaţi de la Barcelona pentru a identifica dialectul folosit de copii şi nici alte somităţi ştiinţifice cărora li s-a cerut ajutorul pentru a determina ţesătura hainelor lor nu au fost de vreun ajutor, misterul învăluind atât apariţia, cât şi originea celor doi.

Copiii au fost luaţi în grija judecătorului local, Ricardo da Calno, care – în naivitatea lui – a încercat să le spele culoarea verde de pe faţă şi de pe cap, însă fără niciun succes. Chipurile celor doi copii îmbinau într-un mod ciudat trăsăturile clasice europoide cu cele negroide, în timp ce ochi erau asiatici, migdalaţi.
În ceea ce priveşte alimentaţia, cu excepţia a puţină fasole verde proaspătă, restul hranei a fost respins în mod constant de cei doi; de altfel, băiatul a murit la scurt timp datorită lipsei de adaptabilitate la regimul alimentar, dar fata a mai supravieţuit cinci ani, timp în care pigmentul ei verde s-a diminuat, ajungând la o nuanţă vernil foarte deschisă.

Graţie unei anumite inteligenţe pe care o poseda, tânăra a reuşit să înveţe limba spaniolă şi să facă puţină lumină în jurul enigmaticei întâmplări. Astfel, localnicii au aflat că în ţara de unde venea ea, soarele nu se ridica niciodată deasupra orizontului, făcând să domine un crepuscul permanent; ceea ce era curios era faptul că acel teritoriu se învecina cu altul (fiind despărţite de un fluviu foarte lat) în care soarele lumina tot timpul! Într-una din zile, ea şi fratele ei au fost surprinşi de o furtună iscată din senin, ca o tornadă; prinşi repede în vârtejul imens, cei doi s-au trezit deodată în pivniţa din care, mai apoi, au ieşit pe câmpul de lângă satul Banjos.

Fata a fost crezută, deoarece nimeni nu mai văzuse vreodată oameni cu pielea verde. Fiind însă imposibil de soluţionat, cazul a fost repede ocultat, pentru a nu scoate în evidenţă neputinţa ştiinţei din acele vremuri. Singura explicaţie oferită atunci a fost că, probabil, cei doi veneau de pe Marte, a cărui atmosferă crepusculară fusese cea care cauzase culoarea verde a pielii. Astăzi se crede însă că viaţa pe planeta Marte este aproape imposibilă (din perspectiva conceptuală modernă), întrucât fiinţele vii ar trebui să respire o atmosferă de aproape 95% bioxid de carbon.

Oricum, pentru a ajunge pe Pământ ar fi fost nevoie mai curând de o navă spaţială, decât de un ciclon. Nici ipoteza lui Jaques Bergier, conform căreia cei doi ar fi fost lăsaţi aici de o civilizaţie extraterestră ca un fel de test pentru a verifica reacţia oamenilor nu rămâne în picioare, căci ce civilizaţie ajunsă la un asemenea progres tehnologic – cel al zborurilor interstelare – şi-ar fi sacrificat cu bună ştiinţă copiii pentru un experiment de o valoare îndoielnică?
În lumina noilor descoperiri şi cunoştinţe ştiinţifice, pare cel mai probabil că cei doi „oameni verzi” au fost confruntaţi cu o discontinuitate spaţio-temporală, care le-a permis proiecţia instantanee într-un alt colţ de univers sau într-o lume paralelă.

Tibetanii construiesc temple prin forţa sunetului

Mănăstirile tibetane ridicate pe stânci înalte, la care se poate ajunge numai pe cărări abrupte, constituie un mister pentru inginerii constructori occidentali. Cum au putut fi transportate şi ridicate blocurile mari de piatră în aceste locuri greu accesibile? Există totuşi o metodă cunoscută doar de unii călugări tibetani care folosesc pentru transportul pietrelor forţa… sunetului. 
Prezentăm în continuare construirea unei asemenea mănăstiri, descrisă de Henri Kjellson, inginer suedez specializat în aeronautică, care a luat legătura cu un călugăr tibetan, păstrător al acestui secret.
Locul propus era o stâncă înaltă de peste 100 m. La 250 m de baza ei, pe un mic platou, fuseseră aduse, cu ajutorul animalelor, blocurile mari de piatră de formă cubică. În centrul platoului se afla „suprafaţa de lansare”: o micuţă platformă de piatră, în formă de farfurie, cu diametrul de 1 m şi adâncă de aproximativ 15 cm. La 63 m în spatele acestui loc sunt plasaţi pe circumferinţa unui cerc cu centrul în platforma de piatră, 19 „muzicieni”, alcătuind un sector circular, fiind separaţi între ei prin intervale corespunzătoare unui unghi de 5 grade. Ei constituie astfel „un perete muzical” cu o lungime de un sfert de cerc. La 12 m în spatele acestora şi paralel cu ei, se află un grup de 190 de călugări, astfel încât în spatele fiecărui „muzician” din primul rând se află 10 călugări, în linie, ca razele unui cerc. Poziţia „platformei de lansare” şi a celor două grupe de muzicieni au fost determinate foarte exact cu ajutorul unei corzi de piele cu noduri echidistante.

Instrumentele celor din prima grupă sunt tobe şi trompete de dimensiuni mari. Şeful „orchestrei”, călugărul arhitect al viitoarei mănăstiri dă semnalul de începere, iar ritmul este imprimat de o tobă imensă, de 150 kg, aşezată pe suporţi de lemn. Trompetele sună de două ori pe minut, fiind îndreptate către locul unde trebuie pus blocul de piatră. Urmează apoi patru minute de zgomote teribile – tobe şi trompete împreună, într-un ritm cunoscut numai de călugări. Brusc, ca prin minune, blocul care trebuie transportat părăseşte „platforma de lansare” şi… zboară până în locul unde trebuie aşezat. Urmează o scurtă pauză pentru odihnă, după care un alt bloc este aşezat pe platformă şi îşi ia zborul. Randamentul acestei metode este de 5-6 blocuri pe oră. Aici este schiţa originală a inginerului Henri Kjellson: 


Oamenii de ştiinţă nu pot explica acest fenomen, deşi se cunosc astăzi utilizări ale sunetului în alte scopuri decât cel muzical. Inventatorul francez Vladimir Gavreau a făcut experienţe care dovedeau forţa mecanică a utrasunetelor, cu ajutorul unui pistolet acustic capabil să emită o radiaţie acustică coerentă (corespondentul laserului în domeniul auditiv), iar în ştiinţă se cunoaşte faptul că o rază perfect concentrată şi subtilă (care nu este percepută de urechea umană), de energie sonoră, poate distruge un perete de cărămidă gros de 30 cm, situat la 500 m depărtare. Dar cu toate acestea nu s-a găsit o explicaţie ştiinţifică a acestui misterios procedeu tibetan.

Articol preluat din revista misterelor

http://bindiribli.ro/2013/07/13/fenomene-paranormale/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu